Copil bolnăvicios de mic, rarissime erau ocaziile în care să ratez o iarnă fară să mă lupt cu o armată de Peniciline și Kanamicine, asortate “delicat” cu câteva Moldamine pentru prevenție. Îi rupeam inima mamei ori de cate ori știa că trebuie să o cheme iar pe Tanti Teodora, chiar când ne era somnul mai dulce… Dar când Tanti Teodora pleca, Mama mă lua în brațe și iată ce urma:
“Povestea Puiului de Portocală
A fost odată ca niciodată un Pui de portocală care a venit pe lume, într-o căsuță frumos parfumată, cu pereții portocalii, înconjurat și protejat de infinita dragoste a părintilor săi, care și l-au dorit ca pe nimic altceva pe lumea asta… Mama și Tatăl său, luminoși ca o dimineață de vară și dulci ca mierea de albine, îl hrăneau cu tot ceea ce gaseau mai delicios în viață, ca Puiul lor să crească mare, armonios… să fie și el, la rându-i, un deliciu pentru toți cei din jurul lui…
Puiul cuminte iși iubea nespus părinții și nu iesea nicicum din cuvântul lor.
Cu toate acestea mai existau și clipe de restriște, când albine zgomotoase îl înțepau pe Micuț în locurile sale cele mai dulci, pe o arșiță cumplită, la care Puiul rezista cu greu însă absolut eroic, scăpându-i numai câte un “hapciu!”, “coh-coh” sau un mic “au!”… Atunci Mama îl lua în brațe și, înconjurat de dragostea și grija părinților săi, Puiul se făcea bine ca prin minune.”
În acest punct, Mama mă lua în brațe, Tata îmi aducea din bucătarie ( unde se ascundea pentru că nu suporta să mă vadă suferind ) o portocală decojită cu grijă și o împărțea în trei, alegând cele mai mici felii pentru mine…
Aceia erau Puii de portocală, pentru mine, Puiul lor.
După ani și ani, iată și urmarea poveștii, scrisă cu recunoștință chiar de Pui:
“Într-o bună zi, Puiul a plecat din brațele protectoare ale părinților săi să-și afle singur menirea în această lume. Nu a fost un drum neaparat ușor! I-au fost alături însă, toate amintirile frumoase ale copilăriei, brațele reconfortante ale mamei, toate învățămintele ei, întâmplările hazlii în care reușea să intre taică-su și soluțiile ridicole pe care acesta le născocea… A mai luat cu el vocea Mamei care-l dojenea blând pe Tată atunci când credea ca-și rasfață puiul mai mult decat trebuia, amintirea bunicului cu care se juca cu ciocanele și avioane ( ca deh! era lumina ochilor lu’ Tataie – ultima fată dintre băieți ), vocea Mamaiei care-i cânta în fiecare seară, fără excepție, înainte de culcare baladele Mariei Tănase…
Și anii au trecut… Puiul s-a transformat în adultul care, urmând exemplul Părinților săi, își va lua, la rândul său, Puiul în brațe și-l va învălui în miros reconfortant de portocală…”
PS: Incă trăiesc momente când îmi aduc aminte de mirosul de vată cu spirt, scârțâitul metalic al acului pus în siringă și de senzația de rece de dinaintea durerii!!! Ughhh! Mă trec fiori de gheață pe șira spinării! Dar îmi încălzește sufletul amintirea mamei, care venea, mă lua în brațe și-mi spunea “Povestea Puiului de Portocală”! Iar Tata, la rândul lui, o exemplifica în cel mai pur mod posibil!
Mirosul de portocală îmi este iremediabil special! Panaceu pentru trup și suflet!
Mami și Zâna 